Profilul personalitatii: Chiar daca esti fericita intr-o relatie, te porti de parca ai fi singura. Chiar daca iti iubesti partenerul, adesea il ignori si flirtezi cu alti barbati.
Afirmatia frecventa: „Nu ma astepta.”
Afirmatia pe care nu o spui niciodata: „Sambata seara? Nu pot, eu si iubitul meu luam o cina romantica acasa.”
Ce spun terapeutii? Iti hranesti stima de sine cu atentia pe care o primesti de la barbati si de aceea tanjesti mereu dupa noi admiratori. Riscul este pasiunea ta si asta este periculos pentru relatia ta, mai ales cand te duce in patul altui barbat. Vrei un adapost sigur acasa, dar cauti mereu pasiune si senzatie in alta parte. Iti dai seama ce ai avut numai dupa ce ti-ai pierdut deja iubitul.
Sfat: Ai accepta ca un barbat sa se comporte asa? Nu fii duplicitara si dedica-te iubitului tau. Invita-l la o intalnire care sa includa locatii si experiente noi, adu pasiunea si senzatiile tari in relatia ta si nu le mai cauta in alta parte.
În toate dezamagirile ei trecute cauzate de relatii esuate se întreaba ce anume lipsea din ele. Niciodata nu va gasit un raspuns clar. Poate daca ar fi stiut nici nu ar mai fi fost esecuri... De fiecare data a ajuns la concluzia ca ceva era în neregula cu celalalt.
Probabil ca asta vine si din egoismul ei înnascut pe care i l-au reprosat adesea persoanele apropiate. Nu a avut niciodata un complex al perfectiunii, însa nu stiu cum se face ca tot timpul a avut sentimentul ca de fapt ea cauta ceva care nu exista... Un fel de iubit ideal, care sa corespunda unor criterii pe care nu le-a transformat niciodata în cuvinte (ar fi si culmea sa fac o lista cu însusirile pe care ar trebui sa le aiba iubitul ideal...). Cert este ca de fiecare data, dupa ce a trecut agonia rupturiii, a încercat sa judece la rece cauzele ei. Si, de cele mai multe ori, reprosurile pe care le aveam de facut oamenilor pe care pretinsesem ca i-am iubit erau legate de modul lor de a se implica într-o relatie. Stiam mai curând ce nu îmi doresc de la un iubit decât ce îmi doresc...
Poate tocmai din cauza asta esecurile mele erau predestinate a fi traite. Stiam ca nu vreau ca omul pe care îl iubesc sa fie posesiv, dar nici sa cedeze mereu în fata nebuniilor mele... sa nu fie gelos din motive stupide, dar nici sa nu fie indiferent fata de potentialii rivali... sa nu lase o zi fara sa încerce sa ma recucereasca la fel ca în prima zi... Si toate astea fara sa fie nevoie sa i le spun eu, ca pe o lista de cerinte necesare unei relatii perfecte...
În fond, cred ca iubitul ideal nici nu exista, la fel cum nu exista relatie ideala sau iubire ideala. Exista doar oameni de care ne îndragostim si pe care ajungem sa îi iubim, prin nu stiu ce miracol al destinului, oameni pe care îi gasim fermecatori, tocmai pentru ca ne fascineaza cu imperfectiunile lor.
Totul a capatat o amploare la care nu ma gândisem nicio clipa atunci când am hotarât sa închid o usa si sa merg mai departe. Suferinta a aparut pe neasteptate si s-a instalat în toata fiinta mea, ca o boala care, dupa o lunga perioada de incubatie, îsi arata coltii. În timp, am depasit-o, dar a ramas în urma ei un gust amar pe care îl simt ori de câte ori sunt nevoita sa îmi privesc cu luciditate trecutul. Umbra ei este ascunsa undeva în suflet si stiu ca întotdeauna va exista acolo sub o forma sau alta. Si, dincolo de banalitatile unei tragedii sentimentale, cel mai apasator este faptul ca am facut pe cineva sa sufere. „Victime colaterale”, ar spune psihologul... Ideea ca maturizarea mea sufleteasca s-a cladit pe suferinta unui om care, în fond, nu a facut decât sa îsi traiasca propriile sentimente m-a bântuit continuu, din momentul în care am crezut ca totul apartine trecutului. Traiesc mereu cu ideea ca suferinta aceea despre care nu am stiut decât ca am provocat-o se va întoarce într-o buna zi ca un revers al medaliei. De fapt, mi-am facut un obicei din a pune pe seama acestei logici a destinului toate suferintele mele ulterioare.
Am reflectat de câteva ori la ceea ce am gândit in trecut într-o încercare altruista de a gasi un raspuns. De fapt, raspunsul m-ar ajuta poate, pe mine însami sa înteleg ceva din trecutul meu construit, în mare parte, din cuvinte amestecate cu întâmplari pe care nimic nu mi le poate sterge din suflet. Oricât m-am straduit sa gasesc o „metoda”, nu am reusit decât sa intru si mai mult într-un subiect care, desi îmi este aproape de suflet, îmi provoaca adesea suferinta. Durerea cuvintelor nu poate fi simtita decât atunci când e prea târziu ca sa o poti îndrepta. Sau, cel putin asa am simtit eu de fiecare data când am ranit oamenii pe care i-am iubit sau îi iubesc prin simple cuvinte. Si ceea ce doare cel mai tare este gândul ca, de cele mai multe ori, cuvintele care ranesc sunt false – simplu joc al mintii tranchilizate de trairi prea puternice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu